Istoria ceaiului - partea I: Istoria antica

Arborele de ceai - de la care provin frunzele aromate si cu efecte miraculoase pe care le fierbem - si-a inceput cariera in China, in anul 2700 Inainte de Hristos, fiind mentionat intr-o opera literara chinezeasca.

Conform unui mit popular chinezesc, Shonnong (imparat legendar care a inventat agricultura si medicina chinezeasca) pregatea un bol de apa fiarta in care au cazut - din intamplare - frunzele unei arbori apropiate care i-au schimbat culoarea. Imparatul a baut o inghititura si aroma i s-a parut foarte placuta - si efectul revigorant i s-a parut si mai placut.

Ceaiul a fost folosit ca medicament in timpul Dinastiei Han, iar Lao Zi, renumitul filosof, l-a descris ca “sudoarea jadului lichid”, si l-a numit un ingredient indispensabil pentru elixirul vietii.

In anul 52, Wang Bao a scris o carte care continea instructiuni pentru cumpararea si prepararea ceaiului, stabilind faptul ca ceaiul nu este un medicament ci mai degraba o parte importanta a dietei zilnice.

Ulterior, ceaiul a ajuns si pe insula nipona, fiind transportat acolo de catre niste calugari budisti in anul 552s si s-a raspandit din ce in ce mai mult in randul clasei religioase. Ulterior ceaiul a devenit bautura clasei regale cand Imparatul japonez Saga (786–842) a inceput sa incurajeze cultivarea sa pe insula nipona.

Preotul Zen numit Eisai a scris o carte intitulata Kissa Yōjōki (Cum sa-ti mentii sanatatea prin consumul de ceai) cu doua volume in anul 1211, cea mai veche carte de specialitate despre ceai din Japonia.

Ceaiul s-a raspandit apoi in toata Asia, si, ulterior, si in Europa.